Ești în căutarea unui loc de vacanță aproape de casă, necucerit încă total de români? Ia de-aici o propunere de ultimă ieșire estivală 2018: după vreo șapte-opt ore de rulat pe traseul București – Ruse – Veliko Tîrnovo – Stara Zagora – Haskovo – Kavala, te dai jos de pe autostrada Alexandroupoli-Salonic la ieșirea spre Asprovalta și te ții de drumul de coastă cu vedere pe stînga la Marea Egee pînă la Tripiti, unde urci pe feribot pentru 15-20 de minute, ca să debarci pe insula Ammouliani.
Exceptînd Insula Șerpilor, pe care cresc doar ciulini și pietre, noi n-avem insule unde să naufragiem vara în vacanță, dar, dac-ar fi să comparăm Ammouliani cu ceva din România, e cam ce-și imaginează 2 Mai-ul în visele sale cele mai umede că este. Numai că, în afara unui litoral ușor accidentat și a unui golfuleț în jurul căruia niște evadați ai societății de consum pun vară de vară corturile, nimic din satul vecin stațiunii de fițe Vamaia nu seamănă cu Ammouliani, care e tot un fel de la țară, la mare, dar nu la Neagră, la Egee. Fostă proprietate a unei mănăstiri de la Muntele Athos, populată acum vreo sută de ani doar de cîțiva călugări cărora li s-au alăturat, în 1925, niște refugiați greci din Turcia, Ammouliani e astăzi o insulă pe care trăiește o comunitate de pescari concentrată în special în orășelul cu străduțe în pantă dezvoltat în jurul portului și colinei dominate de biserică – 500-600 de oameni care se știu fiecare cu fiecare, coloniști ai unei bucăți de pămînt înconjurat de ape potrivit de mică ca să ai cum s-o explorezi pe toate părțile, în cîteva zile, dar suficient de mare cît să nu te întîlnești cu toată lumea în timpul ăsta.
Turiștii ahtiați după plajele grecești au descoperit-o relativ recent și, de-atunci, din mai pînă în octombrie, micuța insulă își face provizii de pește, calamari, caracatiță, ouzo și retsina și se pregătește de invazie. Cam 7.000 de vizitatori a avut în sezon, anul trecut: bulgari, sîrbi, nemți și, da, ceva români, dar relativ puțini. Feribotul aduce în fiecare oră alți pasageri de vacanță, cupluri tinere fugite din oraș sau familii cu copii de mînă, care, după ce se cazează prin hotelurile, apartamentele, pensiunile, campingurile, casele localnicilor, umplu seara terasele și tavernele înșirate puțin mai sus de port, pe strada principală paralelă cu linia țărmului. Ziua îi întîlnești despuiați pe cele trei plaje blue flag, Megali Ammos, Alikes, Karagatsia, și, dacă ai ghinion, pe cele sălbatice, fără nume, la care ajungi coborînd faleze abrupte spre mare, după ce-ai călărit dealurile aride năpădite de cactuși și vegetație pitică din centrul insulei. Mijloacele de transport întîlnite pe drumul care se transformă frecvent în uliță sînt diverse: mașini de teren sau nu, microbuzele traseului celor trei plaje principale (2 euro), scutere și ATV-uri închiriate, șlapi de pietoni care fac naveta la plajă încercînd să ardă gyros-ul și souvlaki-ul depus aseară pe șolduri.
Dacă vrei să schimbi nisipul, poți oricînd urca pe o ambarcațiune care face croaziere spre plajele insulițelor din zonă: la Blue Lagoon, pe care cică s-ar fi filmat secvențe din celebra reclamă la Brooke Shields, sau la preferata mea, Drenia, unde, părăsind fîșia de nisip pe care se tăvălesc toți excursioniștii coborîți de pe barcă, poți găsi, cîteva sute de metri mai încolo, după stînci, un golfuleț pustiu nițel mai mare ca o cadă de baie, care poate fi piscina ta personală.
În Ammouliani e recomandat să te duci cum am mers noi, la mijloc de septembrie: apa e caldă, prețurile cu vreo 10-20% mai mici față de iulie-august și cozile pentru o masă la tavernă inexistente. Deși, la proverbiala rapiditate cu care invadează românii noi teritorii în vacanță, nu-i exclus ca la anu’ să fie deja plin cu alde Georgică și Luminița, încă de la 1 Mai.
Articol de Grig BUTE, preluat de pe www.catavencii.ro
